În jurul nostru se sparg cuvinte-n toamnă şi se-mbracă
Întunericul în soare.
Se plânge de mine pământul
Că n-am rădăcini prin el.
Mă strigă cu foşnet de oameni,
Să mă îmbrace în frunze vii
Să mă adoarmă prin el
Cu braţe de suflet şoptite de uitare.
Mă reclamă azi cerul
Că mi-au crescut prea sus aripile
Şi-l înţeapă în coastă
Obrăznicia lor.
Prin noi se sparge gându-n cercuri moi de inimi
Fără viaţă.
Se plânge de mine că nu pot uita
Că-mi strică întunericul prin mine
Drumul sângelui,
Şi-aleargă nebune idei fără de casă.
Despre…
Despre tăcerea aceea ce nu poate să tacă
Trebuie să vorbim.