Ultima cină în regia lui Milo Rau redă povestea unui caz adevărat din Franța, când în anul 2007 o familie întreagă, părinții și cei doi copii, s-a spânzurat. Nu s-a aflat niciodată public un motiv pentru care au făcut acest gest. Pe biletul lăsat în urmă scria doar un rând: „Am greșit, ne pare rău”.

Spectacolul „Ultima cină” aduce pe scenă o familie, un cuplu de actori An Miller și Filip Peeters, care joacă alături de fiicele lor adolescente Leonce și Louisa. O familie reală care spune povestea unei familii care a ales moartea.

De când am plecat aseară de la teatru, mă tot gândesc la piesa asta. Am simțit cumva că a încălcat niște limite, morale și poate chiar vizuale. Limite care ar trebui să existe în teatru. Ori scena finală cu toți cei patru membri spânzurați la propriu, e ceva ce mi-aș fi dorit să nu văd într-o reprezentație la teatru. Realizez că în tot timpul spectacolului, dar și acum, gândurile mele dominante sunt cele acuzatoare pentru părinții aceștia care și-au ucis copiii. Dacă poți alege pentru tine moartea, pare inacceptabil moral și uman să alegi pentru alți oameni să moară, mai ales pentru proprii copii.

Aveam nevoie la spectacolul acesta de o explicație rațională sau nebunească, de orice motiv, oricât de subtil, pe care regizorul însă nu ni-l oferă, respectând probabil enigma cazului real.

Pe scenă vedem din afară, prin geamuri de sticlă, diverse camere din casa lor, în timp ce pe un ecran suspendat apar filmări live din unghiuri ale casei la care nu avem acces cu ochiul liber. Suntem transformați într-un fel de voaiori privind în miezul vieții unei familii.

Știm de la început ce urmează să se întâmple și totuși până în ultimul moment asteptăm un final diferit. Sigur se vor răzgândi, am fost păcăliți inițial de poveste, uită-te la ei, arată normal, nu par nici deprimați, nici bolnavi, cum să aleagă să moară toți patru împreună? Căt de departe de adevăr este orice privitor. Cum poți știi sau intui drama unor oameni judecând din afara lor?

Privim scene normale din viață obișnuită de familie. Tatăl pregătește cina, fructe de mare în sos de roșii, simțim mirosul mâncării, gătește cu adevărat acolo pe scenă. Una din fete învață la engleză, alta scrie în jurnal. Se joacă cu câinii lor (care din fericire nu mor la final). Iau masa împreună, povestesc, se uită la filmări vechi de când fetele erau mici.
Dar știm. Știm de la început că este ultima lor cină. Ultimele ore din viață. Iar asta creează o tensiune psihologică incredibilă iar apogeul este imaginea cu ei morți, în haine de gală, cu ștreangurile de gât.

M-am gândit mult dacă să pun poza asta aici, am păstrat-o totuși în articol ca dovadă a ce poate aduce realitatea în artă și teatrul în mințile noastre. Familia asta a existat cu adevărat și ales să se sinucidă.

Spectacolul îmi pare acum, după ce am început să scriu despre el și mi-am mai liniștit gândurile, o reflecție asupra nebuniei lumii, a propriei noastre rătăciri și alienări, a cât de greu este să-i vedem cu adevărat și să-i înțelegem pe ceilalți.

Întotdeauna am fost atrasă de transpunerea în teatru a cărților, a literaturii. Simt că nu pot rata spectacole care se joacă cu textele scriitorilor și le dau noi înfățișări.
Băieții de zinc de la Teatrul Bulandra, în regia lui Yuri Kordonsky, a fost una din piesele de teatru pe care le-am așteptat cu nerăbdare de când am văzut programul festivalului.

Spectacolul este construit dintr-o serie de confesiuni despre războiul rus în Afganistan, care stau la baza romanului “Soldații de zinc” al laureatei Premiului Nobel Svetlana Aleksievici.

Svetlana Aleksievici este jurnalistă și cărtile ei sunt adevărate investigații de jurnalism desfășurate pe parcursul mai multor ani.
Aș aminti cartea ei „Războiul nu are chip de femeie” care este construită dintr-o serie de interviuri cu femei care au luptat în Armata Roşie în al Doilea Război Mondial. Sau „Rugăciune pentru Cernobâl” pentru care a petrecut mai mulți ani adunând mărturii de la supraviețuitorii dezastrului.
În 2015 a primit Premiul Nobel pentru literatură, pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre“, devenind una dintre puținele scriitoare premiate pentru nonficţiune.

Revenind la piesa de teatru, ea desface și etalează în fața noastră, mărturiile unor mame care și-au pierdut copiii în război.
Confesiuni sfâsietoare, de un dramatism greu de suportat, monologuri ce-ți zmulg lacrimi și oftaturi adânci. Povești care îți dau dureri de cap, pe care ai vrea să le poți uita cât mai repede după final, dar care rămân lipite de tine ca dovadă a puterii pe care o are teatrul asupra sufletelor noastre.

Cele șapte actrițe joacă impecabil, Mariana Mihuț întruchipând-o pe Svetlana Aleksievici, celelalte dând voci, nuanțe si conturând un personaj cumva universal: Mama.
Mama care-și plânge moartea copilului și se umple de ură și revoltă în fața unui război crud și nedrept care le-a răpit copiii.
Mamă am fost fiecare dintre noi, femeie sau bărbat din sală, și am simțit fiecare zbucium de pe scenă zvâcnindu-ne în corp.
Fiecare personaj ne povestește cazul său, moartea pe care si-o plânge, lăsându-ne aceeași întrebare fără răspuns: de ce?
Singurul răspuns posibil, cu care poți pleca acasă, este dispariția umanității, degradarea umană pe care o aduce cu el orice război.
Închizi ochii și rămăi în fiecare părticică a corpului cu întrebarea pusă de pe scenă la final: “Cât om a mai rămas din om?”

Câte nuanțe și culori are marea pentru a reflecta realitățile noastre? Câte povești ne poate spune?

Spectacolul Seaside stories încearcă să ne dea un răspuns poetic despre vocile marine, inocent și suav dar în același timp plin de energie, viață și culoare. Cam așa cum numai regizorul Radu Afrim poate să o facă.
Marea devine în fața noastră o Șeherezada care în fiecare noapte ne povestește, ne vrăjește, ne seduce.

Prin vocile actorilor, succesiunea de povești, momente, drame sau bucurii se întrupează în fața noastră prinzând consistență din nisipul întins pe toată scena, vegheate de un ecran uriaș unde vedem mereu marea cu toate luminile și culorile ei.
Marea devine astfel ochiul tăcut care privește viața, martorul mut al zbuciumului nostru.

Mai mulți scriitori români contemporani sunt etalați și textele lor sunt transformate în scene de teatru care ne umplu de efervescență și energie.

Pornind de la povești simple cu adolescenți, întâlniri întâmplătoare, iubiri trecătoare, relații dintre părinți și copii, drame în cuplu sau fantezii erotice, trecând apoi spre povești fantastice, misterioase și poetice, întregul spectacol reflectă o bucurie a vieții, a stării de exuberanță marină, de vacanță, de melancolie sărată.

Textele literare alese sunt minunate, iar imaginile construite de Radu Afrim fac din spectacol o adevărată Bucurie.
Piesa aceasta de teatru ne seduce, ne prinde într-o îmbratișare strânsă din care nu mai vrem să scăpăm.
Marea devine una cu noi, îi simțim gustul sărat și căldura, auzim țipetele pescărușilor, ne trec fiori și suntem invadați de amintiri cu ea.
Dintr-o dată ne trăim propriile povești marine. Suntem transpuși în alt timp.
Ori ce este mai minunat la un spectacol de teatru decât să simți că l-ai trăit?

O echipă minunată de actori, o plăcere să-i privești cum dau glas trăirilor mării. Și semnătura inconfundabilă a regizorului Radu Afrim, pe care îl cam iubesc de mult timp 😊

Spectacolul Seaside Stories a luat anul acesta premiul UNITER pentru „Cel mai bun spectacol”.

Texte:

ALERGA FRUMOS CU GENUNCHII LA PIEPT de Tudor Ganea
FRAGIL de Simona Goșu
O ÎMPREUNARE DE VIS de Dan Alexe
VIENI QUA de Marius Chivu
TOȚI CERCEII DIN VAMĂ de Lavinica Mitu
LA VULTURUL DE MARE CU PEȘTELE ÎN GHEARE de Marius Chivu
ÎI PLĂCEA MAREA de Nicoleta Dabija
WYOMING de Marius Chivu
Poemul TE DEPĂRTEZI de Nina Cassian

Regia, scenariul, universul sonor: Radu Afrim

Distribuția: Liliana Ghiță / Mirela Pană, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea, Cătălin Bucur, Marian Adochiţei, Anaïs Agi-Ali, Cătălina Mihai, Iulian Enache, Laura Iordan, Liliana Cazan, Mihaela Velicu, Alina Manţu Cristiana Luca, Lana Moscaliuc, Nina Udrescu, Remus Archip, Andrei Bibire, Alex Burcă

Sursă foto Teatrul de Stat Constanța

În măsura imposibilului, un spectacol scris și regizat de Tiago Rodrigues aduce în reflector poveștile celor care lucrează în domeniu umanitar, membrii ai organizațiilor Crucea Roșie și Medici fără frontiere.
Cei patru actori și un toboșar spun povești teribile, frânturi după frânturi din viața lor de voluntari în diverse zone de război, de dezastre și de foamete.
Un text foarte bun, care crește și se dezvoltă frumos și curgător ca un roman, presărat cu drame și relatări despre moarte.
Uneori e atât de multă suferință, nedreptate și lipsă de umanitate încât îți dorești să se oprească, să se termine, să poți ieși la aer, să te întorci la viața ta.
Dar nu se termină, dimpotrivă îți dă și mai mult, poveștile devin și mai sângeroase și sunt presărate cu o muzică răscolitoare care devine viscerală și insuportabilă la final când nu îți dorești decât liniștea.
Dramele pe care le trăiesc acești oameni peste tot unde ajung în lume, sunt uneori de neconceput pentru noi. Cum poți alege cine să trăiască dintre cinci copii pe moarte? Cum să fii executat de omul pe care l-ai salvat? Cum să trăiesti zilnic printre împușcături, moarte, violuri, violență și ură? Cum să nu mai poți salva vieți?
Nu oricine poate rezista aici, așa cum spune la un moment dat unul dintre personaje: unii nu mai suportă și pleacă atunci când realizează că nu pot salva lumea, că ea de fapt nu poate fi salvată niciodată.
Există însă de multe ori și lumină în viața lor, fărâme de umanitate, prietenie, iubire sau bunătate, care-i ajută să poată trăi și rezista.
Cea mai poetică și sublimă imagine, care rămâne cu mine din acest spectacol, este personificarea spațiului de război și orori ca fiind o lume a imposibilului.
Există granițe bine definite între lumea normală – cea a Posibilului și lumea ireală și absurdă a războiului și tragediilor numită Imposibilul.
Iar acești oameni din domeniile umanitare duc cu ei dintr-o lume în alta toate aceste povești incredibile.
Războiul se tranformă într-o piesă de teatru la care asistă neputincioși, șocați, revoltați sau resemnați, plătind uneori cu viața.
Frumos și impresionant, un spectacol care și-a găsit un loc special acolo în sertarul meu cu teatru și care mi-a dat o perspectivă nouă și șocantă asupra vieții celor plecați prin lume să-i ajute pe cei care suferă.
De câte povești este nevoie pentru a putea înțelege războiul?

Am început ieri festivalul în forță, cu o piesă de la Teatru Nottara: Agnes, aleasa lui Dumnezeu de John Pielmeier, în regia Sânzianei Stoican.

Un spectacol puternic și dramatic, de la care nu ai cum să nu pleci cu gânduri și dileme legate de credință, nebunie, psihologie, inocență, agresiune și traume.

O piesă despre a crede în Dumnezeu fără a-ți pune întrebări, despre puterea științei versus spiritualitate, despre pierderea inocenței și amprenta definitivă pe care o lasă traumele în oameni.

Într-o mănăstire de maici este găsit cadavrul unui nou-născut. O psihiatră este trimisă să evalueze starea mintală a măicuței Agnes, care născuse copilul dar care aparent nu îsi mai amintea nimic despre naștere, copilul mort, sau sarcina ei.
Împreună cu psihiatra și maica stareță suntem introduși într-o poveste polițistă încercând și noi să descoperim misterul minții lui Agnes, al nașterii, al copilului mort, al tatălui necunoscut. Cele două personaje reflectă atât de bine știința și credința. Iar în lupta permanentă care se duce între ele, fără să vrem, ne trezim apărători sau acuzatori. Unii am fost de partea știintei, alții am mers spre credință și am crezut în miracole. Unii ne-am împărțit piesa în două, oscilând între rațional și miraculos.

Personajul Agnes, atât de bine jucat de Cristina Juncu este întruchiparea inocenței, a curățeniei dar și a nebuniei.
Traumatizată și agresată timp de șaptesprezece ani de mama ei, Agnes are mintea pierdută, are episoade psihotice și viziuni dar este capabilă și de crimă.
Nu am mai văzut de mult timp nebunia jucată atăt de bine. Cristina Juncu este desăvârșită în rolul acesta, te trece prin toate fațetele unei minți rătăcite și o face atât de poetic și sublim încăt sunt sigură că o să-mi amintesc de ea în dicționarul meu interior, undeva la definiția nebuniei.

Scena amenajată în mijlocul spectatorilor, la nivel cu privirea, m-a adus atât de aproape de personaje și poveste încât m-am simțit două ore absorbită cu totul în lumea lui Agnes.
Am fost acolo cănd mama ei îi striga că e proastă și urâtă, am auzit-o certând-o și spundu-i că-i o greseală că există, am simțit când o agresa și o ardea cu țigara.
Și, mai ales am înțeles cât de multă nevoie avea Agnes de credință, de minuni, de salvare prin divinitate de la viața absurdă și nedreaptă pe care o trăia.
Pentru că, uneori, când știința nu mai poate face nimic, credința rămâne căldură și lumină miraculoasă în întunericul minții noastre.

Mi s-ar părea interesant de văzut acum și ecranizarea textului din 1985, filmul Agnes of God, regia Norman Jewison, cu Jane Fonda, Anne Bancroft și Meg Tilly.

Ca la orice început de festival, mă gândesc măcar preț de câteva respirații, ce înseamnă teatrul pentru spectatori.

Nu putem spune niciodată unde se oprește exact scena și începe lumea noastră, a iubitorilor de teatru.
Există teatru fără spectatori? Nu suntem și noi mereu o parte din miracolul spectacolului? Ochiul care întregește globul de sticlă al poveștii.
Când privim scena suntem una cu tot ce se joacă pe ea.
Stăm într-un picior exact ca actorul acela din spate cocoțat pe o schelă. Avem ochii închiși precum fetița de pe scenă. Ne-am îndrăgostit și ne strigăm bucuria la fel cu cea care aleargă prin ploaie în actul doi
Jucăm și noi odată cu ei.
Spectatori sau un fel actori fără regizor. Privitori sau actori rătăciți, nedistribuiți într-un rol.
Ne regizăm fiecare dialog prin propriile simțuri, emoții și rațiuni.
În întuneric, teatrul devine mai mult al nostru decât al celor cu voce care trăiesc pe scenă și ne provoacă să ne găsim vocea interioară cu care rescriem fiecare piesă de teatru.
Putem fi oricum vrem să fim. Finalul ni-l alegem singuri în ciuda oricărei regii.
Închidem ochii și devenim teatru.
Și acesta este cu adevărat un miracol.

Foto: Ovidiu Matiu

  Am văzut în festivalul de anul acesta mai multe trupe de dans. Cel mai mult mi-au plăcut israelienii Kibbutz…

Îmi place teatrul de când mă știu dar nu-mi aduc aminte cum a început dragostea asta mare. Știi, senzația aia că trebuie să fii văzut ceva fain de unde a pornit totul.

Poate cu teatrul de papusi la care mergeam cu clasa în generală? Nu-mi amintesc însă nicio piesa doar drumurile pline de râsete până acolo și întunericul din sală. Poate vreo piesă de teatru văzută în liceu? Imi amintesc doar concertele de la Filarmonică când încă se tineau la Casa Armatei.

Cele mai vechi amintiri de teatru sunt serile faine la teatrul din Cluj, orașul studenției mele. Feeria și nebunia pieselor, descoperirea teatrului modern. Visul unei nopti de vara, Asteptându-l pe Godot, Hamlet, Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus, Eugen Ionesco, Matei Vișniec, Vlad Mugur și tot ce au adus ei frumos în viața mea. Doar acum, scriind rândurile ăstea realizez că acolo a început teatrul să existe pentru mine. Pentru că acolo am intrat în lumile infinite ale spectacolului.

Am asistat apoi reîntorcându-mă în Sibiu, cu uimire și bucurie la creșterea an de an festivalului de teatru. Un oraș transformat pentru câteva zile într-o scenă. Pe lângă piesele indoor, a adus în stradă, pentru orice suflet, miracolul spectacolului. Știu că un spectator din stradă de azi, poate fi mâine tentat să descopere ce înseamnă și teatrul adevărat, ca artă într-o sală. Pentru că a simțit dintr-o dată prăvălindu-se peste el, într-o piață, magia teatrului. Și emoția asta dă dependentă.

Îmi crește inima când mă gândesc la toți copiii care văd azi atâtea culori și poezie și jocuri în spectacolele de pe străzi și care vor iubi, adulți fiind, tot ce înseamnă arta teatrului cu tot ce aduce minunat în noi.

Un astfel de spectacol, care poate schimba ceva în interiorul nostru a fost Labirintul luminilor.

O călătorie plină de lumină și poezie în lumea a 8 personaje care-și spun poveștile într-un labirint invadat de lumânări, muzică și magie. Un spectacol-poem care va rămăne mult timp pe retina noastră.

Foto Mihaela Bunea

Am văzut ieri Toată liniștea din lume, one woman show cu Katia Pescariu, despre drama unei mame cu un copil autist. Ce a putut face actrița aceasta singură pe scena este aproape de necrezut, atât de dramatic și tumultos a spus totul.
Azi am citit că New York Times a inclus-o printre cei mai buni actori ai anului 2021.
Piesa a fost atât de dură și atât de bine jucată încât am ieșit de la ea cu dureri de stomac și de cap… se termina cu ea bolnavă de cancer alegând să-ți eutanasieze copilul bolnav la o clinică din Olanda…
La un moment dat mă gândeam să plec, să nu văd finalul, mi se părea că nu o să-l pot duce, că o sa plâng necontrolat și prostește. A fost mult mai ușor și mai poetic decât am anticipat, cu cuvinte sparte în litere care pluteau pe scenă din mijlocul spectatorilor. Și cu liniște, multă liniște și gândurile noastre ale tuturor plutind în aer, urlând în tacere. Am fost și noi părtași la crima unei mame. Am susținut-o. Am tăcut.
A fost o explozie de emoții și de sentimente. Negative mai ales.

Am rămas cu rândurile ăstea din piesă “Dintre toate durerile lumii oamenii sunt cea mai grea.
Când mă privesc sapă șanțuri de durere.”

Aștept mereu cu nerăbdare piesele de teatru regizate de Radu Afrim. A devenit cumva preferatul meu, îmi place cum iese din tipare, apreciez joaca lui creativă, nebunia lui frumoasă, energia pe care o pune în piesele lui și pe care o iei cu tine acasă după fiecare spectacol.

Despre Inimă și alte preparate din carne aș spune în primul rând, că are un text minunat scris de Dan Coman despre relații, dragoste și destrămări, plin de poezie, atât de modern și actual. Dan Coman are un fel al lui miraculos de a scrie despre viață, împletind realismul magic cu poemele cotidianului.
Punerea în scenă a lui Afrim îl desăvârșește, personajele prind viață si le simți răsuflarea lângă tine. Poți fi chiar tu zbătându-te într-o relație, ca un fluture negru mereu pe moarte, mereu renăscând (laitmotivul acestei piese și simbolul vieții unei relații).
Mai multe personaje seducătoare și viețile lor se întrepătrund și ni se relevă frântură cu frântura, până ni se întregesc toate poveștile lor, cu suferințele, singurătățile lor, iubirile și sperantele.
Pendulând între drama și comedie, piesa este mai degrabă un poem de iubire și o declarație de dragoste.
Imbinând teatrul cu muzica, filmul, poezia, jocul de lumini, Inimă și alte preparate din carne este un spectacol modern, energizant, plin de pulsiuni și emoții. E genul de piesă pe care o simțim fiecare ca fiind un pic și despre noi și relațiile noastre.
Mi-a ramas fraza asta din text (pe care mi-ar plăcea mult să-l citesc integral, cine știe poate chiar sub formă de carte) spusă de actrița Raluca Păun, preferata mea din piesa asta (face un rol grozav)
“… El mi-a spus: Imi place cum mirosi … Imi place cum mirosi… poate asta este dragostea, o propoziție care nu te lasă să dormi noaptea. ‘

“Despre dragoste și despre praful colorat care se alege din ea. Despre fluturele-labrador care se zbate în zadar la capătul realității. Despre umorul involuntar și singurătatea voluntară. Despre adevăr, tandrețe și sex. Despre copii, poezie și cafea. Despre corp și despre cum duce el greul. Despre crizele mici izbucnite în plină criză. Despre frumusețe și despre sufletele tot mai uscate, întărite deja pe la margini. Despre plăcere și boală. Despre limbaj și despre cum se scurge culoarea din lucruri. Despre cuplurile de interior. Despre viața care atârnă la câțiva cm în afara noastră. Despre inimă și alte preparate din carne” – Dan Coman

Și o melodie pe care-am cules-o din ea Butterfly Mornings – Hope Sandoval & The Warm Inventions

Piesa a primit premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol în 2021.

Mai multe detalii despre ea poți citi aici.

Sursă foto https://tncms.ro/spectacole/inima-si-alte-preparate-din-carne/