Tot plâng o lacrimă
Ce nu vrea sa curgă.
Tot trăiesc o clipa
Ce nu vrea să existe.
Recit mereu o poezie.
Nescrisă de tine.
Unde găsesc un sfarşit
Pentru nici un început?
Unde caut netrăirea? S-o înghet…
Tot tulbur liniştea,
Cu bătăi de suflet.
Tot merg pe drumuri.
Neavute. Neamintite.
Nu mă pot elibera
Din răsuflare. Din suflet.
Cum pot să nu mai fiu?
Pretutindeni nu există.
Tot respir o mare
Ce n-are pentru mine val.
Dacă aş înceta să fiu
Oare ai dispărea?
Tot trăiesc un suflet
Ce nu-i al meu.
Dacă ai dispărea
Aş înceta să fiu?

Îmi spui că eşti vinovat pe viaţă
Că totul în noi şi-n jur a murit
Când eu port în cearcăne muscătura buzelor tale.
Eşti fericit.
Nu mă cunoşti în nicio viaţă.
Eşti moale în gânduri şi palid ca o atingere de ceaţă.
Tot mai departe, descompus de sens
Ca aşteptarea ce nu mai aşteaptă.
Mi-ai furat marea noastră inventată-n într-o dimineaţă,
Pustiu făcând în sufletul lucrurilor,
În sensul cuvintelor, în linistea fiinţei.
Şi tot ce pot să urlu îmbolnăvind în gând şi-n mine
Este
Cum pot trăi cu ruşinea
De-a rămâne-n viaţă?

În jurul nostru se sparg cuvinte-n toamnă şi se-mbracă
Întunericul în soare.
Se plânge de mine pământul
Că n-am rădăcini prin el.
Mă strigă cu foşnet de oameni,
Să mă îmbrace în frunze vii
Să mă adoarmă prin el
Cu braţe de suflet şoptite de uitare.
Mă reclamă azi cerul
Că mi-au crescut prea sus aripile
Şi-l înţeapă în coastă
Obrăznicia lor.
Prin noi se sparge gându-n cercuri moi de inimi
Fără viaţă.
Se plânge de mine că nu pot uita
Că-mi strică întunericul prin mine
Drumul sângelui,
Şi-aleargă nebune idei fără de casă.
Despre…
Despre tăcerea aceea ce nu poate să tacă
Trebuie să vorbim.