Eşti alb, atât de alb
Ai sufletul alb ca soarele meu.
Ai mâinile albe şi calde, fierbinţi.
Atingeri albe, de scoică,
Răsuflări de poem…
Albul meu miracol
De iarnă-ntr-o vară.
Eşti alb, alb ca lumina prea tare
ce-mi orbeşte simţirea…
Doar buza ţi-e roşie ca
sângele
Ce-mi ţaşneşte din suflet când mă chemi…
Am aripi de fluture când te caut
Căuşul iubirii strânge povesti.
Povestea ta cu rătăcire
Un fluture blând cu aripi de scoică
Povestea uitării de sine
Poveste de zbor cu suflet pe afară.
Am glas de mare când te chem
Muţenia valului udă iubiri
Şi inima ta în palme o ţin.
Îi strâng aripile să moară.
Să mori ca un val ce se sparge uşor,
Să fugi, să ai ochi de întuneric,
Să mă uiţi
Să mă ucizi.
Să mor de tine.
Umblu cu tine pe străzi dintotdeauna.
Uneori mă opresc
Şi privesc in urmă.
Tu mergi mai departe.
Şi atunci mă apucă disperarea
Să te ajung.
Umblu prin tine ca noaptea pe străzi.
Străzi goale. Străzi suflete.
Le vedem uneori alb negru,
Alteori sunt ude de ploi.
Sunt străzi neumblate, nevisate, netrăite.
Umblu cu tine pe străzi
Ca printr-o viaţă…
Călcam pe cuvinte
Ca pe aleile pustii.
Plimbăm sufletele
Ca-ntr-un oraş străin
În care n-ai pe nimeni…doar locuri
Şi străzi.
Neimaginate. Neîmblânzite. Neuitate.
Cu tine străzile sunt vii
Şi-şi trăiesc propria viaţă.
Ne întindem pe jos de multe ori
Să luăm din căldura lor.
Şi…stăm cu sufletele pe afară…
Umblu cu tine pe străzi
Ca într-un labirint
Ca într-un somn în care visezi
dar nu-ţi aminteşti nimic.
Umblu cu tine pe străzi….
Ca într-o poezie… numai a noastră.
Azi încerc un exerciţiu al uitării.
Azi mă las de cuvinte.
Mâine o să fiu uitare.
Azi mă prefac şi trăiesc
Renuntând la visare.
Mâine…
O să mă sufoc de-atâta întâmplare.
De azi abandonez chemarea
Şi-arunc miracolul.
Mâine…
O să împietresc de atâta căutare.
Azi încerc un exerciţiu al uitării
Cum erai ? unde începeai ?
Mâine voi găsi amintirea.
De azi arunc promisiunea
Şi împietresc clipa.
Mâine…
O să ştiu că eşti.