Îmi place teatrul de când mă știu dar nu-mi aduc aminte cum a început dragostea asta mare. Știi, senzația aia că trebuie să fii văzut ceva fain de unde a pornit totul.

Poate cu teatrul de papusi la care mergeam cu clasa în generală? Nu-mi amintesc însă nicio piesa doar drumurile pline de râsete până acolo și întunericul din sală. Poate vreo piesă de teatru văzută în liceu? Imi amintesc doar concertele de la Filarmonică când încă se tineau la Casa Armatei.

Cele mai vechi amintiri de teatru sunt serile faine la teatrul din Cluj, orașul studenției mele. Feeria și nebunia pieselor, descoperirea teatrului modern. Visul unei nopti de vara, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Asteptându-l pe Godot, Hamlet, Sorin Leoveanu, Miriam Cuibus, Eugen Ionesco, Matei Vișniec, Vlad Mugur și tot ce au adus ei frumos în viața mea. Doar acum, scriind rândurile ăstea realizez că acolo a început teatrul să existe pentru mine. Pentru că acolo am intrat în lumile infinite ale spectacolului.

Am asistat apoi reîntorcându-mă în Sibiu, cu uimire și bucurie la creșterea an de an festivalului de teatru. Un oraș transformat pentru câteva zile într-o scenă. Pe lângă piesele indoor, a adus în stradă, pentru orice suflet, miracolul spectacolului. Știu că un spectator din stradă de azi, poate fi mâine tentat să descopere ce înseamnă și teatrul adevărat, ca artă într-o sală. Pentru că a simțit dintr-o dată prăvălindu-se peste el, într-o piață, magia teatrului. Și emoția asta dă dependentă.

Îmi crește inima când mă gândesc la toți copiii care văd azi atâtea culori și poezie și jocuri în spectacolele de pe străzi și care vor iubi, adulți fiind, tot ce înseamnă arta teatrului cu tot ce aduce minunat în noi.

Un astfel de spectacol, care poate schimba ceva în interiorul nostru a fost Labirintul luminilor.

O călătorie plină de lumină și poezie în lumea a 8 personaje care-și spun poveștile într-un labirint invadat de lumânări, muzică și magie. Un spectacol-poem care va rămăne mult timp pe retina noastră.

Foto Mihaela Bunea