Ultima cină în regia lui Milo Rau redă povestea unui caz adevărat din Franța, când în anul 2007 o familie întreagă, părinții și cei doi copii, s-a spânzurat. Nu s-a aflat niciodată public un motiv pentru care au făcut acest gest. Pe biletul lăsat în urmă scria doar un rând: „Am greșit, ne pare rău”.

Spectacolul „Ultima cină” aduce pe scenă o familie, un cuplu de actori An Miller și Filip Peeters, care joacă alături de fiicele lor adolescente Leonce și Louisa. O familie reală care spune povestea unei familii care a ales moartea.

De când am plecat aseară de la teatru, mă tot gândesc la piesa asta. Am simțit cumva că a încălcat niște limite, morale și poate chiar vizuale. Limite care ar trebui să existe în teatru. Ori scena finală cu toți cei patru membri spânzurați la propriu, e ceva ce mi-aș fi dorit să nu văd într-o reprezentație la teatru. Realizez că în tot timpul spectacolului, dar și acum, gândurile mele dominante sunt cele acuzatoare pentru părinții aceștia care și-au ucis copiii. Dacă poți alege pentru tine moartea, pare inacceptabil moral și uman să alegi pentru alți oameni să moară, mai ales pentru proprii copii.

Aveam nevoie la spectacolul acesta de o explicație rațională sau nebunească, de orice motiv, oricât de subtil, pe care regizorul însă nu ni-l oferă, respectând probabil enigma cazului real.

Pe scenă vedem din afară, prin geamuri de sticlă, diverse camere din casa lor, în timp ce pe un ecran suspendat apar filmări live din unghiuri ale casei la care nu avem acces cu ochiul liber. Suntem transformați într-un fel de voaiori privind în miezul vieții unei familii.

Știm de la început ce urmează să se întâmple și totuși până în ultimul moment asteptăm un final diferit. Sigur se vor răzgândi, am fost păcăliți inițial de poveste, uită-te la ei, arată normal, nu par nici deprimați, nici bolnavi, cum să aleagă să moară toți patru împreună? Căt de departe de adevăr este orice privitor. Cum poți știi sau intui drama unor oameni judecând din afara lor?

Privim scene normale din viață obișnuită de familie. Tatăl pregătește cina, fructe de mare în sos de roșii, simțim mirosul mâncării, gătește cu adevărat acolo pe scenă. Una din fete învață la engleză, alta scrie în jurnal. Se joacă cu câinii lor (care din fericire nu mor la final). Iau masa împreună, povestesc, se uită la filmări vechi de când fetele erau mici.
Dar știm. Știm de la început că este ultima lor cină. Ultimele ore din viață. Iar asta creează o tensiune psihologică incredibilă iar apogeul este imaginea cu ei morți, în haine de gală, cu ștreangurile de gât.

M-am gândit mult dacă să pun poza asta aici, am păstrat-o totuși în articol ca dovadă a ce poate aduce realitatea în artă și teatrul în mințile noastre. Familia asta a existat cu adevărat și ales să se sinucidă.

Spectacolul îmi pare acum, după ce am început să scriu despre el și mi-am mai liniștit gândurile, o reflecție asupra nebuniei lumii, a propriei noastre rătăciri și alienări, a cât de greu este să-i vedem cu adevărat și să-i înțelegem pe ceilalți.

Foto: Sebastian Marcovici

Ultima cină
Milo Rau / NTGent
Belgia, Elveția
Regia: Milo Rau
Distribuția: An Miller, Filip Peeters, Leonce Peeters and Louisa Peeters

Articol apărut in sibiulbun.ro