Când toamna ne cuprinde îmi picură plângând
Speranţa unui vis.
Freamătul marii îmi desluşeşte-n gând
Ruina unui farmec-iubirea mea dintâi.
Când ea se stinse-n mine nu stiu
Era o umbră a uitării…era pesemne toamnă
În ochi mi-aduce lacrimi şi spre trecut mă-ndemnă.
Ce tristă-i amintirea ta, speranţă în pustiu
Durerea mea-i tot mai amară
Şi se topeşte-n ale tale lacrimi, sufletul meu de toamnă.