Din ochii tăi ţâşnesc versuri
Albastre,
Cu gust de copilărie.
Din gura ta se deapănă depărtările mării şi
multele feluri în care-am iubit-o.
Unde se opreşte poemul celui mic, şi-ncepe poezia celui mare?
Lumi imaginare-ţi îmbracă încheietura inimii,
Trăgând înapoi clipe întepate pân-la sânge de iubire.
Care-i povestea copilului ce-ai fost?
A primului iubit?
Care-i sfârşitul din noi?
Noi doi.
Eu şi copilul ce-am fost?

Străzile tale-mi vorbesc,
Îmi spun povestea lor
Inventează cuvinte pentru noi…
Pentru ce n-am spus și-am simțit prea mult.
Știu despre tăcerea noastră
Și umplu golul neplecării cu speranța umbrei zărite.
Simți?
Ar putea fi gândul meu plecat să te caute…
Străzile mele scriu si visează
Umbre de suflete-n iubire.
Au poezia lor,
Aștern versuri,
Pentru ce-a mai rămas din neplecare, neiubire, nedor…
Știu despre neființa noastră si ne cauta suflete.
Mă-nvăluie umbre fierbinți de noapte.
Tresar pe stradă…
Ar putea fi dorurile tale plecate să mă caute.
Străzile noastre compun idei,
Au sunetul lor,
Se tânguie ca o mare rătăcită ruptă de valurile ei,
Plângând durerea mâinilor noastre dezlipite din îmbrățișare.
…a inimii mele smulse, rămasă-n pieptul tău…
Știi?
Mi-au crescut vene
Pe sub străzi,
Prin pământ,
Până la tine.
Îsi caută inima.
Ce-ai spune, dacă fix in clipa asta
Sângele meu s-a unit cu inima din pieptul tău?
Mi-ai declina plecarea cu neplecarea ta?