Despre dansul care devine limbaj

Am văzut în festivalul de anul acesta mai multe trupe de dans. Cel mai mult mi-au plăcut israelienii Kibbutz Contemporary Dance Company cu Asylum (Nevoia de mângâiere) și Vertigo Dance Company cu Pardes – Grădina paradisului.
Genul acesta de coregrafie depășește dansul cu care mintea noastră este obișnuită, este limbaj, sunt cuvinte dansate, gânduri, emoții, expresie prin mișcare și corp.
Exprimarea capătă noi sensuri. Știai că poți vorbi cu picioarele, cu mușchii, prin curbura spatelui?

Dacă nu ați văzut niciodată un astfel de spectacol de dans, chiar să nu ratați așa ceva în festivalul următor. E ceva ce trebuie să vezi măcar o dată ca să pătrunzi cu adevărat în misterul dansului.
Și să-ți poți răspunde ce este dansul. Poate o artă a corpului, poate un poem viu al ființei, o colecție de emoții nespuse și nepuse în cuvinte reale dar reprezentate vizual prin plutire. Plutire și melancolie, extaz și infern toate adunate în câteva clipe de explozie a miscării.
Dansatori ca aceștia te fac să poți zbura și tu prin ei, să devii una cu dansul lor, cu muzica lor, ești până la ultimul acord, glasul lor aflat la capătul brațelor și pe sub piele, pe tot trupul lor.
Ești pur și simplu dans.

Și un pic de muzică culeasă din ele