Ca la orice început de festival, mă gândesc măcar preț de câteva respirații, ce înseamnă teatrul pentru spectatori.

Nu putem spune niciodată unde se oprește exact scena și începe lumea noastră, a iubitorilor de teatru.
Există teatru fără spectatori? Nu suntem și noi mereu o parte din miracolul spectacolului? Ochiul care întregește globul de sticlă al poveștii.
Când privim scena suntem una cu tot ce se joacă pe ea.
Stăm într-un picior exact ca actorul acela din spate cocoțat pe o schelă. Avem ochii închiși precum fetița de pe scenă. Ne-am îndrăgostit și ne strigăm bucuria la fel cu cea care aleargă prin ploaie în actul doi
Jucăm și noi odată cu ei.
Spectatori sau un fel actori fără regizor. Privitori sau actori rătăciți, nedistribuiți într-un rol.
Ne regizăm fiecare dialog prin propriile simțuri, emoții și rațiuni.
În întuneric, teatrul devine mai mult al nostru decât al celor cu voce care trăiesc pe scenă și ne provoacă să ne găsim vocea interioară cu care rescriem fiecare piesă de teatru.
Putem fi oricum vrem să fim. Finalul ni-l alegem singuri în ciuda oricărei regii.
Închidem ochii și devenim teatru.
Și acesta este cu adevărat un miracol.

Foto: Ovidiu Matiu

Articol apărut în sibiulbun.ro