(Dragostea este înţelepciunea nebunului şi nebunia înţeleptului, Samuel Johnson)

Sunt unele zile care încep ușor și lin în abur gri, care-și schimbă din senin menirea și par apoi facute pentru a inventa povești. În zilele acestea se inventează sensuri cuvintelor și poveștile își aleg subiectele preferate.
Cărțile lumii și-au oprit goana și s-au așternut cândva într-o librărie pentru ei. Acolo s-au văzut prima oară. Ea căuta o carte de-a lui Paul Alma, el îl avea în mână pe Daniel Kahneman. Sorbea cu nesaț dintr-o cafea și-și plimba aroma printre rafturile ce-l înconjurau. Privirile li s-au întâlnit și cuvintele ei au țâșnit nestăpânite atrase de energia cafelei ce-o găsea în privirea lui.

– Ar trebui să-I dai o șansă și lui Paul, am auzit că e debutul anului, a spus ea. Lasă-l azi pe Kahneman și încearcă un român. El s-a uitat zâmbind la cartea din mâna lui, a abandonat-o pe-un colț, luând cu cealaltă mână cartea “Toată liniștea dintre cuvintele mele” de Paul Alma.

– Dacă iau liniștea, vin și cuvintele cu ea sau rămân aici printre cărti?
Lasa-mă să-ți dăruiesc eu cartea, i-a zis el, o să ne întâlnim apoi să-mi spui părerea ta.

Au început apoi să curgă între ei povești despre cărți, și vise, și cunoaștere, și albastru, și valuri, și oameni. Nu își stiau numele, dar se cunosteau dintotdeauna.
Cum să pui în cuvinte mirosul de ciocolată al cărților, cum să surprinzi în biete rânduri, gustul de cafea pe care-l au toate paginile cărtilor pe care pun mâna? Timpul s-a oprit, și-a prelungit orele nu cu minute ci cu cuvinte.
Câte ore încap într-un cuvânt?
Câte minute încap într-un gând?
Câte secunde are o emoție?
Nu puteau pune în cuvinte. Puteau doar să închidă ochii și să spere c-o să păstreze în ei clipele acelea din povești, în care cărțile vorbesc în limba lor, cu necuvinte, cu nearome, cu gândurile lor vii.
În astfel de clipe din alt univers, nimeni nu poate fi singur. Singurătatea și durerea n-au cum supraviețui printre emoțiile din toate carțile lumii.
Erau stăpâni peste tot universul poveștilor, aveau în ei toate sentimentele, revelațiile, prieteniile, iubirile lumii.
Atingerea caldă a mâinilor, precum o pagină fină ce se întoarce peste altă pagină, pentru a continua să scrie, atingerea aceasta avea în ea toate mărturisirile si nerecunoașterile personajelor. Era neplecare si fugă. Era dorintă și vină. Era ceva interzis dar miraculos ca un pansament divin.

Când au ieșit pe străzi, din lumea asta aproape imaginară a cuvintelor, au descoperit un oraș care era doar al lor. Cât de minunat era să fie stăpâni peste oraș.
Casele își aratau zâmbetele când treceau pe langă ei, străzile li se dăruiau sub formă de pagini goale pe care își puteau așterne gândurile. Aveau bucuria și forfota de sărbătoare, neștiind mereu ce-ar putea sărbători.
Când plutea peste ele lângă pașii lui, străzile se bucurau de ei, de gândurile și emoția pe care le purtau. Ele nu cunoșteau vinovăția, tristețea și respingerea. Străzile știau doar să se bucure.
Și pentru că orașul n-a mai fost de ajuns, au vrut să stăpânească și ceața. Ceața ca pe-o oglindă vie a sufletelor. Știai că ceața poate fi plină de soare precum spiritele noastre?
Cum altfel puteau primi pădurea plină de ceață și lumină decât cu mirare?
Mirarea de a avea doar pentru ei, într-o zi complet oarecare pentru alții, o pădure doar a lor, unde nu mai creșteau copaci simpli ci copaci-cărți, albaștri precum marea.

Și peste toate acestea, transformate în ei în mici clipe de magie, era clipa aceea când el se întreaba de gândul ei și ea căuta cu ardoare în sine, în toate colțurile minții o soluție la cum ar fi putut să-i atingă mâna fără…fără să pară ce era de fapt. Și pentru a nu știu câta oară, gândul lui a fost același cu al ei…mâna lui s-a împletit peste gândul ei bizar si vinovat…și s-a transformat într-o îmbrățișare.
Știai că uneori poți să îmbrățișezi cu privirea, cu gândul, cu o simplă atingere?
Așa-i rămâne ei ziua aceea: ca o lungă și magică îmbrățișare.

S-au despărtit fără cuvinte, îmbrățișându-și gândurile.

– O să ne mai întâlnim, i-a spus ea zâmbind când el i-a cerut telefonul. Fără să vorbim la telefon.

Și au plecat plutind cu tot miracolul zilei pe care au trăit-o.

Nu o să-i spună că l-a căutat apoi în fiecare zi. Și joi, și vineri și duminică, trecea pe străzile pe care umblaseră împreună, prin librărie, îl aștepta uneori în afara ei în diverse colțuri ale pieței. Simțea cum și el o cauta, intuia căutarea lui și asta-i creștea dorul și topea depărtarea.

A scris sute de pagini în zilele acelea, așteptându-l, căutându-l. A simțit cum începutul dragostei devenea nebunie, o contopea cu toate scrierile lumii într-o depărtare.
Depărtarea dintre ei se măsura în soare și lumină. Cu cât lumina era mai tare cu atât mai departe erau.
Au fost făcuți să simtă în noapte când nu existau decât gândurile lor și aveau lumina născută din cuvinte, care prindeau în sfârsit viață și îi înlânțuiau. Lumina neplecării care se așternea în poeme.

Depărtarea dintre inimile lor se măsura în cantitatea perfectă de albastru pe care marea le-o putea oferi. Uneori devii atât de albastru încât te înnebunește dorul. Dorul ei când îl cheama, era albastru ca întinderea miraculoasă a mării în care ar fi vrut să trăiască. Să moară de-atâta mare și să nu le mai fie dor.

Distanța dintre ei se măsura în anii în care și-au vorbit în gând fără să a se cunoaște.
În clipele în care își regăseau sufletele gravitând în aerul dintre planetele lor, încercând să se întâlnească. Credeau că universul poate funcționa doar așa, cu alinierea depărtării dintre ele…au uitat pesemne că au inventat împreună în gând, propriul sistem planetar care le ordona inimile după bătaia cărților. Sau invers?

Depărtarea dintre aura lui și a ei se număra în cuvinte căzute din gândurile lor ce umplu golul plecării cu scântei de fericiri imaginate…
Aproape au văzut împreună soarele răsărind în mare, aproape au inventat un oraș al lor, aproape au atins starea perfectă de om…
Aproape…
Depărtare…cine-o fi inventat cuvântul acesta?
Erau atât de aproape, în ciuda eterului dintre ei, încât mai că-și auzeau gândurile cum se-așterneau peste foi blânde si goale.
Simtea cum el scrie despre ea, simtea cum se umple de rânduri și cuvinte.
Erau atât de aproape încât își simțeau căldura palmei peste ochii lor alinându-le dorul ăsta de om…și ea ființă banală ce era, cu toată nebunia asta, vroia să-l vadă, să-l găsească…să fie real.
Distanța perfectă dintre ei era atunci când se pierdeau într-o îmbrățișare, când uitau de tot ce există-n afară și-si expirau în inimă. La o inspirație de-a ei, universul o răsplătea cu o expirație de-a lui.

Și-apoi într-o joi seara, după aceste neobosite căutari, pornind radioul în mașina i-a auzit vocea în eter:
– Bună seara. Sunt Paul Alma și vorbim în seara aceasta despre nebunia legăturii dintre scriitor si personajele sale.