Abandonată-ntr-o uitare de mine
Orice carte scrisă pe pielea mea
Pare o fantezie crudă ce-nnebunește
La fiecare început de capitol
Într-o continuare neîntreruptă a poveștii.
Se caută o moarte și-un sfârșit de roman
Pe care pixul a uitat să-l mai scrie
Sau poate editura l-a omis la tipar.
Refuzul de a asculta strigătul ființei,
Aduce în orice cuvânt citit
O mutilare a sensului,
Astfel toate paginile cărții
Ajung ciuntite si rănite.
Nimic nu mai e întreg și adevărat.
Litere magice devin cifre reci și impare
Cuvintele mutilate sângerează-n anagrame amare,
Propozițiile își caută umilite cu disperare verbele goale.
Emoțiile sunt închise în litere putrezite
Scăpate din rațiuni un pic rătăcite.
Mă pierd nescriind povestea aceea,
Care nici nu știm dacă a fost,
De care nu-și mai amintesc decât îngerii
Când citesc.

Te regăsesc în mirosul mării,
Ce-l port pe trup ca val al uitării
Sub formă de scoici crescute sub piele
Adăposturi acvatice gândurilor mele.
Te regăsesc în gustul cuvintelor
Ce-mi stau nescrise pe buze de dor,
Au forma perfectă a îmbrătișării tale
Dureroasă și dulce a inimii cale.
Te regăsesc în mângâierea vântului
Pansament mângâietor în curgerea timpului.
Când toate cărtile lumii tac,
Eu nu mai știu ce sa fac
Și-mi place să te gust vinovat
În pagini de roman depravat.

Cum umblă doru-n sânge.
Îmi otrăveşti cuvinte cu lumina.
Nu uiţi ce-am scris pe ţărmul visului curat
Nu uiţi ce ninge peste noi cu vise.
Cum urlă dorul prin cuvinte.
Îmi tace rana de pe piept.
Nu uiţi ce sunete ne-mbracă.
Nu uiţi atingeri de lumină-n noi.
Cum cântă dorul-n ochii tăi.
Plâng cireşe-n palma ta,
Şi-aştern curat în sufletul poem…
Dă-mi albul tău pe buze
Să-aline dor de roşu, de cireş, de suflet crud.
Dă-mi liniştea ta-n vine,
Să aştearnă-n vers
Poemul cireşelor din mine.

Sunt unele zile care încep ușor și lin în abur gri, care-și schimbă din senin menirea și par apoi facute pentru a inventa povești. În zilele ăstea se inventează sensuri cuvintelor și poveștile își aleg subiectele preferate.
Cărțile lumii și-au oprit goana și s-au așternut ieri într-o librărie pentru noi. Timpul s-a oprit și-a prelungit orele nu cu minute ci cu cuvinte.
Câte cuvinte încap într-o oră?
Câte gânduri încap într-un minut?
Câte emoții are o secundă?
Cum să pui în cuvinte mirosul de ciocolată al cărților, cum să surprinzi în niște biete rânduri, gustul de cafea pe care-l au toate paginile cărtilor pe care pun mâna?
Nu poți. Putem doar să închidem ochii și să sperăm c-o să păstrăm în noi clipele ăstea din povești, în care cărțile vorbesc în limba noastră cu ciocolată, cu arome de cafea cu scorțișoară si cu gândurile noastre vii.
În astfel de clipe din alt univers, nimeni nu poate fi singur. Singurătatea și durerea n-au cum supraviețui printre emoțiile din toate carțile lumii.
Suntem stăpâni peste tot universul poveștilor, avem în noi toate sentimentele, revelațiile, prieteniile, iubirile lumii.
Atingerea caldă a mâinii precum o pagină fină ce se întoarce peste altă pagină, pentru a continua sa scrie, atingerea asta are în ea toate mărturisirile si nerecunoașterile personajelor. Este neplecare si fugă. Este dorintă și vină. Este ceva interzis dar miraculos ca un pansament divin.

Când ieșim pe străzi, din lumea asta aproape imaginară a cuvintelor noastre, descoperim un oraș care-i doar al nostru. Cât de minunat e să fim stăpâni peste oraș. Casele își arată zâmbetele când trec pe langă noi, străzile ni se dăruiesc sub formă de pagini goale pe care ne putem așterne gândurile. Au bucuria și forfota de sărbătoare, neștiind mereu ce-ar putea sărbători. Când pășesc peste ele lângă pașii tăi, străzile se bucură de noi, de gândurile și emoția pe care le purtăm în noi. Ele nu cunosc vinovăția, tristețea și respingerea. Străzile știu doar să se bucure.

Și pentru că orașul n-a mai fost de ajuns, am vrut să stăpânim și ceața. Ceața ca pe-o oglindă vie a sufletelor noastre. Știai că ceața poate fi plină de soare precum inimile noastre?
Cum altfel poți primi pădurea plină de ceață și lumină decât cu mirare? Mirarea de a avea doar pentru noi, într-o zi complet oarecare pentru alții, o pădure doar a noastră, unde nu mai cresc copaci simpli ci copaci-cărți, albaștri precum marea ce-o port în mine.

Și peste toate ăstea, transformate-n noi în mici clipe de magie, este clipa aceea când te întrebi de gândul meu și eu caut cu ardoare în mine, în toate colțurile minții mele o soluție la cum aș putea să-ti ating mâna fără…fără să pară…fără să pară ce este de fapt. Și pentru a nu știu câta oară, gândul tău a fost același cu al meu…mâna ta s-a împletit peste gândul meu bizar si vinovat…și s-a transformat într-o îmbrățișare.
Știi că uneori poți să îmbrățișezi cu privirea, cu gândul, cu o simplă atingere?
Așa-mi rămâne mie ziua asta…ca o lungă și magică îmbrățișare…

Daca a fost sa fie doar o data, doar asta, am vrut sa ne ramana gandurile astea, pentru ca odata scrise nu mai pot disparea, sunt deja transformate intr-o mica carte despre noi si ce am fi putut avea…..

Mi-ai patruns peste tot in viata
In carti si-n titluri
In poezii si-n suflet
In cuvinte si-n vise…
Ca un firicel subtire de otrava
Ce innegreste tot ce iubesc.
Imi vine sa-mi arunc cartile si poeziile
Nu le mai suport copertile si titlurile
Le pun invers in raft
Sa nu mai respire
Sa nu mai strige dupa tine
Erau odata cartile mele…
Acum sunt cartile noastre care plang..
Erau versurile mele, acum sunt versurile noastre care urla…
Erau cuvintele mele acum sunt necuvintele tale…
Era viata mea acum e moartea noastra.
Putrezesc pagini in mainile mele
Ard capitole in gandul meu
Se mucegaiesc scriitorii in biografii
E plin de puroi in versul meu,
Am rani pe maini, picioare si buze
Nu se vede nimic
E liniste bolnava si nu pot s-o accept
Fiindca mie-mi curg sange si litere din piept…

Exerciţiu

Mi-e dor de dorurile tale
Şi-a mele
Când nu doar dor.
De-a tale de dor versuri
Când nu mor,
De doruri scrise si nescrise-n poezii,
Cuvinte-n sensuri prea târzii,
De tot ce-i dor chiar daca doare…
Mi-e dor de mine
Tălmacind dorul poeziei tale…
Mi-e dor-val
Mi-e mare?

Complic numărătoarea de cuvinte
Absent nu-mi iese la număr,
La fel ca tine.
Gându-mi nu te mai îmbracă.
Aştern cuvinte-n primăveri
Verdele-mi stă pe buze.
Pe ochi mi se aşterne
Cruzimea anotimpului…şi-a ta
Urc trepte-n cuvinte şi compun simfonii
Nu mai ştii să citeşti
Să auzi
Să tremuri.
Cobori numărând cuvintele
Pierzi unul câte unul
Simplifici simţul.
Dorul nu-ţi iese la număr.
La fel ca mine.
Când dori, mă umplu de cuvinte
Le transform în valuri
Am pus în vers cuvântul ce ne desparte
Îl închid acolo cu uitarea.
Plec. Doar eu
Cu voi,
Cuvinte ale mele
Necompuse.