Sunt unele zile care încep ușor și lin în abur gri, care-și schimbă din senin menirea și par apoi facute pentru a inventa povești. În zilele ăstea se inventează sensuri cuvintelor și poveștile își aleg subiectele preferate.
Cărțile lumii și-au oprit goana și s-au așternut ieri într-o librărie pentru noi. Timpul s-a oprit și-a prelungit orele nu cu minute ci cu cuvinte.
Câte cuvinte încap într-o oră?
Câte gânduri încap într-un minut?
Câte emoții are o secundă?
Cum să pui în cuvinte mirosul de ciocolată al cărților, cum să surprinzi în niște biete rânduri, gustul de cafea pe care-l au toate paginile cărtilor pe care pun mâna?
Nu poți. Putem doar să închidem ochii și să sperăm c-o să păstrăm în noi clipele ăstea din povești, în care cărțile vorbesc în limba noastră cu ciocolată, cu arome de cafea cu scorțișoară si cu gândurile noastre vii.
În astfel de clipe din alt univers, nimeni nu poate fi singur. Singurătatea și durerea n-au cum supraviețui printre emoțiile din toate carțile lumii.
Suntem stăpâni peste tot universul poveștilor, avem în noi toate sentimentele, revelațiile, prieteniile, iubirile lumii.
Atingerea caldă a mâinii precum o pagină fină ce se întoarce peste altă pagină, pentru a continua sa scrie, atingerea asta are în ea toate mărturisirile si nerecunoașterile personajelor. Este neplecare si fugă. Este dorintă și vină. Este ceva interzis dar miraculos ca un pansament divin.
Când ieșim pe străzi, din lumea asta aproape imaginară a cuvintelor noastre, descoperim un oraș care-i doar al nostru. Cât de minunat e să fim stăpâni peste oraș. Casele își arată zâmbetele când trec pe langă noi, străzile ni se dăruiesc sub formă de pagini goale pe care ne putem așterne gândurile. Au bucuria și forfota de sărbătoare, neștiind mereu ce-ar putea sărbători. Când pășesc peste ele lângă pașii tăi, străzile se bucură de noi, de gândurile și emoția pe care le purtăm în noi. Ele nu cunosc vinovăția, tristețea și respingerea. Străzile știu doar să se bucure.
Și pentru că orașul n-a mai fost de ajuns, am vrut să stăpânim și ceața. Ceața ca pe-o oglindă vie a sufletelor noastre. Știai că ceața poate fi plină de soare precum inimile noastre?
Cum altfel poți primi pădurea plină de ceață și lumină decât cu mirare? Mirarea de a avea doar pentru noi, într-o zi complet oarecare pentru alții, o pădure doar a noastră, unde nu mai cresc copaci simpli ci copaci-cărți, albaștri precum marea ce-o port în mine.
Și peste toate ăstea, transformate-n noi în mici clipe de magie, este clipa aceea când te întrebi de gândul meu și eu caut cu ardoare în mine, în toate colțurile minții mele o soluție la cum aș putea să-ti ating mâna fără…fără să pară…fără să pară ce este de fapt. Și pentru a nu știu câta oară, gândul tău a fost același cu al meu…mâna ta s-a împletit peste gândul meu bizar si vinovat…și s-a transformat într-o îmbrățișare.
Știi că uneori poți să îmbrățișezi cu privirea, cu gândul, cu o simplă atingere?
Așa-mi rămâne mie ziua asta…ca o lungă și magică îmbrățișare…
Daca a fost sa fie doar o data, doar asta, am vrut sa ne ramana gandurile astea, pentru ca odata scrise nu mai pot disparea, sunt deja transformate intr-o mica carte despre noi si ce am fi putut avea…..