Am trecut aseară pe strada ta,
Noaptea a strălucit pentru o clipă în mintea mea.
Am știut că tu citești o carte specială,
Pentru că am văzut la geamul tău o lumină ireală,
E lumina ce-o văd că tâșnește din tine când deschizi o carte,
Transformând în ceață de soare orice noapte.
Mi-am desfătat la geamul tău pentru o clipă mirosurile,
Cu rețeta ta de sublim și arome indiscrete – păcălind pentru o noapte abisurile.
Am furat din mireasma mâinii tale,
Când desfată mâncarea de-nceput ca pe-o iubită cu condimente – atemporale.
Știi că și mâinile celui ce prepară minunată rețetă a iubirii,
Devin magice și împrumută din aroma ceții și-a făinii?
Când vei afla odată că-am stat la geamul tău împietrită și cuminte,
Aș vrea în loc de orice cuvinte
Să-mi vorbești cu mâinile tale de ceață,
Să mă îmbăt cu ele, să mi le dăruiesti, să dorm cu ele pe față…
Și-apoi să pot să-ți spun că au gust de cuvinte
De pagini, de titluri, de rețete și litere…

Sunt unele zile care încep ușor și lin în abur gri, care-și schimbă din senin menirea și par apoi facute pentru a inventa povești. În zilele acestea se inventează sensuri cuvintelor și poveștile își aleg subiectele preferate.
Cărțile lumii și-au oprit goana și s-au așternut cândva într-o librărie pentru ei. Acolo s-au văzut prima oară. Ea căuta o carte de-a lui Paul Alma, el îl avea în mână pe Daniel Kahneman. Sorbea cu nesaț dintr-o cafea și-și plimba aroma printre rafturile ce-l înconjurau.
Privirile li s-au întâlnit și cuvintele ei au țâșnit nestăpânite atrase de energia cafelei ce-o găsea în privirea lui.

– Ar trebui să-I dai o șansă și lui Paul, am auzit că e debutul anului, a spus ea. Lasă-l azi pe Kahneman și încearcă un român. El s-a uitat zâmbind la cartea din mâna lui, a abandonat-o pe-un colț, luând cu cealaltă mână cartea “Toată liniștea dintre cuvintele mele” de Paul Alma.

– Dacă iau liniștea, vin și cuvintele cu ea sau rămân aici printre cărti?
…
Click pe titlu pentru a citi toata povestea

Eu sunt un pas desculț al mării
Peste nisipul malului tău
Curg mereu înspre tine
Tu unde mai curgi?

Sunt cuta ta pe frunte când te-ncrunți
Văzută din afară încrâncenare,
Doar eu în lumea asta știu, că-i de fapt
O poezie din tine nescrisă în uitare.

Sunt vocea tăcerii tale
Când dulce, când neînțeleasă,
Dar mereu transformată-n poezie…

Sunt privirea ta când te uiți în tine.
Ți-am înverzit ochii cu mare și
Sufletul cu verde crud de ființă creatoare.

Sunt inima ta când iubești prea tare.
Durerea neîmplinirii din ființa ta.
Sunt frunza ce-a crescut în pieptul tău
Ca o a doua inimă…

Sunt cuvintele tale pierdute
Cu care-ți descoperi esența,
În fiecare clipă când mă primești în tine.

Vino înapoi în ființa mea…
Acasă.
Să ne unim tăcerile-n cuvinte,
Să ne înecam cu versuri,
Să ne sufoce cuvintele,
Să pulseze poezia
În ritmul inimilor noastre
Tot mai intens, tot mai arzător,
Până la insuportabilul poem al ființei.
Să ne-mbrățișăm în sfârsit în marea noastră
Cu toate cuvintele nespuse
Transformate-n poezie.
Să găsim linistea de val unit cu val…
Să rămânem așa cum ne-ai visat tu,
Îmbratișați cu ființa noastră.
Noi doi și poezia…