Sunt o involburare nejustificata a fiintei,
O explozie muta.
Nevazuta pulsatie a intunericului viu.
Cresc pe-o coaja de ou suspendata-n gand,
Pe-un brat am adunat o mare zbuciumata,
Cu un deget sap groapa-n pamantul uitarii,
Cu altul culeg mierea iubirii.
Sunt infinit ce planeaza-ntre ganduri.
Cresc cand aud cuvintele si mor cand nu ma viseaza un om…
Aşteaptă-mă acolo.
Pândeşte-mă şi ceartă-mă, dar
ia din mine şi construieşte în tine.
Opreşte-te.
Închide ochii şi ascultă tăcerea
Transformată-n tine în poezie.
Niciodată pare dărâmat,
Niciunde pare aproape
Când mă aştepţi.
Crează-mă şi anulează-mă.
Nimic e totul când mă compui.
Opreşte-mă. Citeşte-mă. Culege-mă.
Tăcerea are valenţele unei simfonii
Când o provoacă cuvintele nerostite.
Plânge-mă. Fă-mă lacrimă de-a ta
şi curge-mă.
Trezeşte-mă.
Adună-mă.Împrăştie-mă.
Pune-mi pe buze cuvinte.
Continuă-mă.
Întregul pare rupt fără adăugarea ta.
Eliberează-mă.
Fă aripi gândurilor mele.
Aminteşte-mă.
Trăieşte-mă ca pe-un sentiment.
Conturează un mine în tine şi aşteaptă-mă.
Fă cum ştii tu dar…
Redă-mă.
De câte ori mă poți neiubi?
Nu știi, nu poți, nu vrei să mă iubești.
Nu mă mai pot ascunde că nu văd.
Aș vrea să simți ce grea ți-i prefacerea și ascunzișul
Cât de urâtă-i lașitatea,
Ce-amară-i renunțarea ta la mine
Cum urlă dragostea ta în neiubire.
Dorul meu-i lumină
Iubirea mea o simt divină,
Oricât de-întunecată-ar fi privirea ta
Pe atât de mult sclipește Dumnezeu în dragostea mea.
Absurdă nu-i iubirea ce ți-o port
ci părăsirea ta continua.
Absurd e că-am crezut în completarea ta divină.
Că te-am simțit cum nu poți fi,
Că te-am văzut în neiubirea ta.
Am diseacat continuu la smulgerea mea de-o inimă – de-o aripă,
Ce nu știi tu, când ti-e frică și te dezici din nou de mine…e că
Nu mă mai pot întoarce acolo unde am fost cu tine…
Mirosul morții l-am simțit,
miros seducător de flori, de ceață, de prea-împlinire.
Îmi răsufla-n ceafă ca eliberare de agonie și desăvârsire-n iubire.
Doar pulsația de-a fi din aripa rămasă
M-a mai ținut în viață.
M-a smuls din mine în tăcere și neuitare.
Sărutul meu precum cel nemuritor din piatră
E totusi înțeles de Dumnezeul meu și a mea ființă
Ce-mi dau puterea să-mi renasc iar zborul,
Să uit de moarte, neiubire și eterna părăsire.
Sunt răzvrătite frunzele în seara asta ca stările mele înnegrite de-îngheț.
Mă dispar într-o încleștare dureroasă de nedragoste.
Zmulgere de aripi îmi șoptește-o statuie de piatră…spune-i zmulgere.
E durerea rămânerii când te rupi din mine.
Mă dor cioturile de suflet, mă dor urletele lor.
Noaptea, mai ales noaptea când mă prefaci în piatra.
Depărtarea dintre mine și tine se măsoară în soare și lumină. Cu cât lumina-i mai tare cu atât mai departe ești.
Am fost făcuți să simțim în noapte când nu există decât gândurile noastre și avem lumina născută din cuvinte, care prind în sfârsit viață și ne-nlănțuie în poeme. Lumina neplecării care se așterne în poezii…
Depărtarea dintre inimile noastre se măsoară în cantitatea perfectă de albastru pe care marea ne-o poate oferi. Ai simțit uneori că ești atât de albastru încât te amețește dorul de mine, de noi? Dorul meu când te cheamă e albastru ca întinderea miraculoasa și pură a mării în care aș vrea să trăim. Să murim de-atâta mare și să nu ne mai fie dor. Să fie starea perfectă de echilibru cu tine, fără să-mi fie dor…
Distanța dintre mine și tine se măsoară în anii în care ne vorbim în gând. În clipele în care ne regăsim sufletele gravitând în aerul dintre planetele noastre, încercând să se întâlnească. Credem că universul poate funcționa doar așa, cu alinierea depărtării dintre ele…am uitat pesemne că am inventat împreună propriul sistem planetar care ne ordona inimile după bătaia poemelor. Sau invers?
Depărtarea dintre aura mea și a ta se numără în stele căzute din gândurile noastre ce umplu golul plecării cu scântei de fericiri imaginate…
Aproape am văzut împreună soarele răsărind în mare, aproape am inventat un oraș al nostru, aproape am călătorit în jurul lumii…aproape am avut străzi umplute cu versuri, aproape am atins starea perfectă de noi…
Aproape…
Depărtare…cine-o fi inventat cuvântul acesta?
Ești atât de aproape, în ciuda eterului dintre noi, încât mai că-ti aud gândurile cum se-aștern peste foi blânde si goale…
Ești atât de aproape încât îti simt căldura palmei peste ochii mei alinându-mi dorul ăsta de om…și eu ființă banală ce sunt, cu toate astea, vreau să te văd…să fii real…să-mi eliberezi privirea din pumnul tău să-ți vadă căldura ființei tale.
Distanța perfectă dintre mine și tine este atunci când te pierzi în îmbrățișarea mea, când uiți de tot ce există-n afară și-mi expiri în inimă. La o inspirație de-a mea, universul mă răsplătește cu o expirație de-a ta…
Tăcerii îi plac strigătele noastre.
Dintr-un capăt în altul de mare,
Se transformă-n şoapte albastre.
Mării îi plac valurile noastre de uitare.
Dintr-o tăcere în alta
Se transformă-n idei amăgitoare.
Cuprindem întreg pământul
În suflet. Se zbate cu gândul,
Şi lasă mereu…mereu urme.
De noroi, de întâmplare,
De prea tare…
Tăcerii îi plac trupurile noastre
Ce poartă
Doar urme.