De câte ori mă poți neiubi?
Nu știi, nu poți, nu vrei să mă iubești.
Nu mă mai pot ascunde că nu văd.
Aș vrea să simți ce grea ți-i prefacerea și ascunzișul
Cât de urâtă-i lașitatea,
Ce-amară-i renunțarea ta la mine
Cum urlă dragostea ta în neiubire.
Dorul meu-i lumină
Iubirea mea o simt divină,
Oricât de-întunecată-ar fi privirea ta
Pe atât de mult sclipește Dumnezeu în dragostea mea.
Absurdă nu-i iubirea ce ți-o port
ci părăsirea ta continua.
Absurd e că-am crezut în completarea ta divină.
Că te-am simțit cum nu poți fi,
Că te-am văzut în neiubirea ta.
Am diseacat continuu la smulgerea mea de-o inimă – de-o aripă,
Ce nu știi tu, când ti-e frică și te dezici din nou de mine…e că
Nu mă mai pot întoarce acolo unde am fost cu tine…
Mirosul morții l-am simțit,
miros seducător de flori, de ceață, de prea-împlinire.
Îmi răsufla-n ceafă ca eliberare de agonie și desăvârsire-n iubire.
Doar pulsația de-a fi din aripa rămasă
M-a mai ținut în viață.
M-a smuls din mine în tăcere și neuitare.
Sărutul meu precum cel nemuritor din piatră
E totusi înțeles de Dumnezeul meu și a mea ființă
Ce-mi dau puterea să-mi renasc iar zborul,
Să uit de moarte, neiubire și eterna părăsire.