Când strig Poezie
Pe mine mă chem.
Când urlu la Mare, pe mine mă cert.
Când te caut, pe mine mă găsesc.
Stau ascunsă-n poeme, prin valuri, în adâncul tău.
Pictând un vis, mă scuipi afară prin aer.
Când tai în albastrul văzduh,
Pe mine mă zbor.
Când mă târăsc pe sub pământ,
Mormânt cuvintelor sap.
Se adună furnici deasupra mea,
Hrănindu-mă cu poeme.
Îmi număr cuvintele moarte: unul mi-l scriu pe trup,
Alte două le împlânt în tine…scară spre cerul poeziei din lume.
Doar privindu-mă, îmi stergi luminile, precum aburul de pe-un geam.
S-au încins literele de atâta uitare, nu vezi?
Când visez, mă întregesc pe mine
Într-o mare impetuoasă cu valuri scrise-n palme.
Când scriu, pe mine mă aștern pe hârtii goale,
Desfăcând ca un legist segmente de Suflet.
Sunt poezia și cuvântul ce-o scrie,
Marea și pământul pe care-și crește valurile.
Am fost creată să mă descompun în fiecare vers pe care-l vărs din mine,
Pâna la moartea cuvintelor și
Nașterea tăcerii.
Când nu scriu,
pe mine mă tac.

Foto Jeno Mojor