Sunt atâtea ferestre-uși spre infinituri.
Unele duc în rai, altele mă ajung în iad.
Toate încep la mine în gând și se termină în zidul tău.
Nuațe de albastru, bleu, bleumamarin, alb, roscat și maro. Culori asortate cu gândurile mele.
Pătrate și forme drepte, nerotunjite precum inima mea.
Când nu te pot striga, inima mea are forme drepte, se întinde pe linii nesfarșite.
O inimă-linie întinsă pe sub ferestre.
Când nu pot iubi, inima mea e un pătrat închis în albastru. Cu margini maro ca pământul care mă cheamă.
Ce aș alege dintre toate ferestrele lumii ca să plec?
Ce ușa alegi când nu te mai știe nimeni?
Ce forma aleg pentru a-mi ține ființa?
In ce geam sălăsluiesc ca să ajung la tine?
In ce nuanță albastră-mi vopsesc privirea ca să mă vezi?
Cât de albă să-mi fie atingerea ca să mă simți?
Cât de roșiatică să-mi fac gura ca să mă auzi?
Care lacrima o ascund în labirintul de ferestre ca să o întelegi?

Sunt un tablou strâmb, într-o cameră de hotel, pe lângă care trece curgerea mării.
M-am pus în cui pe perete asteptând ochiul tău bleumarin care să mă citească. Să mă îndrepte.
Om-ochi fără cuvinte rostite, ia-mă cu tine pe planeta emoțiilor tale, îmbracă-mă în sens și învie-mă.
Fă-mă artă de emoție cu privirea ta.
Fă-mă verde-mare și vers.
Fă-mă poezie.
Atinge-mă și lasă-mi un sens.
Iți văd acum atingerea care mă scrie.
M-ai transformat în poem.
Suntem conectați împreună prin albastru și versuri.
Mă iei cu tine, rămâi cu mine.
Suntem un labirint de ferestre-emoții
Care-și asteaptă ochiul-iubitor.

Foto Mihaela Bunea